Dindina

Chişinăul şi parcările

Chişinăul are o problemă mare – parcările. Nu neg, Chişinăul are mai multe probleme mari, da cea cu parcările nu este de neglijat defel. Chirtoacă se tot bate cu pumnul în piept că va face parcări subterane. În locul unde acum se află piaţa centrală (dacă greşesc, iertaţi-mă, vă rog). Apoi etajate. În PMAN. Apoi nu mai ştiu ce.

Dar cu cele din jurul caselor cum rămâne? Parcă nu demult nu ţinea nimeni maşina în jurul casei. Le era frică. Frică de hoţi. Erau mulţi (de parcă acum avem puţini ). Şi toţi aveau garaje. Apoi lumea a început a prinde la curaj, şi-au lăsat maşinile pe afară. De parcă au dispărut garajele . Mai cu frică, mai cu alarme bune (şi tare ţipătoare, mai ales duminică sau sâmbătă dimineaţă, când ţi-e greu capul după o beţie crâncenă ). Şi tot aşa, au prins curaj atât de mult chişinăuenii, încât acum vecinii se ceartă între ei – care are un loc mai bun, care nu are loc defel, şi tot aşa.

Chiar în jurul blocului în care locuiesc, locatarii şi-au făcut parcări personale în locul unde ar trebui să fie flori şi copăcei, poate şi nişte băncuţe. Nu ştiu cât e de legal. Îngrădite, unii şi porţi ferecate au avut îndrăzneala să achiziţioneze. O fi legal, dacă tot nimeni nu face nimic. Ştiu eu?

Cât am fost în Japonia, am văzut multe parcări. Care mai de care. Interesante. Supraetajate. Subterane. Dar cel mai improtant – toate legale şi destul de scumpe. Dar nici una pe locul unde trebuia să fie un copac, o floare, o băncuţă, sau chiar locul special amenajat pentru joacă pentru copii.

Domnule primar, ce ziceţi de nişte parcări de acest gen, la noi în Chişinău? Oare e posibil? Ori e posibil, va fi, doar că mai avem de aşteptat vreo sută de ani?

Sursă poză: aici

 

Sakura 2012

Văzând această poză care nu lasă indiferent nici pe cel ce nu are idee ce e sakura, nu am putut să nu cad într-o stare plină de amintiri dulci, frumoase. Nu mă voi înşira mult cu vorbele, doar vă voi invita la un post cu poze frumoase, cu sakura din acest an. Enjoy

Şi, pentru că această statuie merită a fi în ton cu primăvara, cineva a avut grijă şi de asta

P.S. Toate pozele sunt originale, nu sunt luate de pe net.

Patrimoniul unui sat moldovenesc

De sărbători, ca orice moldoveni adevăraţi am fost la ţară. La nordul Moldovei, la bunica. E un sătuc destul de măricel, frumos şi, cel mai important, plin de amintiri. Şi pentru că acolo am crescut, am copilărit şi chiar o parte din adolescenţă mi-am zbuciumat sufletul cu ”prima privire ruşinoasă, prima iubire, primul sărut”, am decis să fac un tur prin centrul satului să mai văd ce-a rămas din ce-a fost şi ce mai este nou.

Deci, un Cămin de cultură tipic, dar încuiat. Nu mirosea a fi pregătită nici o festivitate, deşi era ziua de Paşte. Înainte, seara de Paşte aici se făceau un fel de serate, la nord numite baluri. Fetele mari, flăcăii, dar şi cuplurile tinerele veneau la dans. Băbuţele, pe scăunel, scărpinau limbile. Scopul lor era să vină cu prăjitul

În aceeaşi clădire – biblioteca satului. Nu am putut găsi nici un program de lucru, dar şi cititorii nu cred că dau năvală buluc pe aici. Păcat.

Urne de gunoi la modă. Am mai văzut din astea – din buteliile de gaz reciclate. O idee foarte bună.

Chiar lângă casa de cultură şi bibliotecă e stadionul satului (dacă-l putem numi astfel). De fapt, e locul unde copiii mai vin şi bat mingea. Când pot. Acum nu. E noroi.

 Tot pe stadion, în fiecare zi de miercuri se organizează piaţa.

Drumurile, desigur, lasă de dorit. Ei, măcar este asfalt. Decât nimic…

O, iată că pe un stâlp am găsit şi festivitatea aşteptată – doar că noi nu vom vedea Rapsozii Nordului. Vom fi plecaţi din sat

Şi un nene cu căruţa şi calul ne-a ieşit în vizor.
Da, cam pustiu satul. Având în vedere că e ziua Paştelui. Pe vremuri era lume multă pe străzi, fetele se plimbau, bătrâneii erau ieşiţi la poartă la sfat. Acum – pustiu. O fi din cauza ploii oare?

Memorialul satului. Îngrijit, frumuşel. Chiar la modă, aş spune. Seamănă cu cravata primului

Panoul de informaţii al satului. Dacă te uiţi mai bine, poţi desluşi câte ceva.

Primăria satului. De fapt, un edificiu care încorporează primăria, poşta, comisariatul de poliţie şi ”punctul medical”.

Scările m-au surprins plăcut. Like it

Poşta – ne-a surprins şi ea. În felul său, mă rog. Fiecare cum poate.

Aici nu se ştie că din 2009 avem Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor. Oare în câte sate e la fel?

Fostul ”punct medical”. Sau, mai bine zis, tot ce a mai rămas din el. De gospodarul satului (dl primar, adică), nu vreau să spun nimic. Doar că nu e gospodar.

Cine-şi mai aminteşte de Luminiţele din sat? Locul unde cumpăram cărţulii, caiete de colorat şi uneori intram aici doar să inspir mirosul de cărţi. A fost. Nu mai e. Acum se află în proprietate privată.

La final, parcul ce se află într-un triunghi de drumuri încrucişate. Triunghiul bermudelor pentru că o latură a parcului e chiar gardul cimitirului. Brrr…

Foto: DIMEXmd

Cultura moldovenilor de aşteptare la coadă: cu bâta sau benevol?

Nici nu ştiu de unde să încep. De la bine sau de la rău.

Priveam zilele trecute cum oamenii se îmbulzesc la autobuzele puse la dispoziţie de către primărie pentru a merge la cimitir în zilele de Paştele Blajinilor. Bună intenţie, bună organizare. Doar că nu sunt toţi de acord. Ei cum să ne mulţumim, dacă putem să-l înjurăm pe Chirtoacă pentru orice? Mai ales unii care stau şi aşteaptă poliţia să-i aranjeze în rând pentru a intra în autobuz.

Cu bâta, ca pe animale. Doar aşa suntem obişnuiţi, asta am primit timp de ani buni încă din timpurile când am fost ocupaţi de ruşi, cu asta continuăm a face legea. Altfel nu se poate. Eram total stupefiată cum tanti cerea poliţia să facă ordine. Animale, nu alta.

Pe de altă parte, mi-am dat seama că asta reflectă comportamentul a doar o parte din societate. Şi sper că această parte e foarte mică, sper. Sunt naivă poate, dar mai tind să cred .

De ce? Pentru că tot zilele trecute am mers la o bancă comercială. Acolo – iarăşi coada. Şi banca se vede că s-a gândit la clienţii săi. Bravo managerilor. Au instalat un sistem electronic de management al fluxurilor de clienţi (parcă aşa-i spune). Adică mergi la bancă, acolo este un aparat micuţ la intrare, apeşi doar un buton şi ţi se dă un bileţel cu un număr, unde se indică al câtulea client eşti. Te mai informează acel aparat câţi clienţi mai sunt în aşteptare. Deci, poţi decide singur dacă face să aştepţi sau nu. Apoi, toţi aşteaptă cuminţi în faţa unui ecran, unde este indicat numărul următorului client la care ghişeu să se apropie.

Şi ce m-a mirat cel mai mult: moldovenii ştiu să aştepte, au această deprindere. Pentru că vreo 2 clienţi mai grăbiţi au plecat. Însă, când a fost anunţat numărul acestora pe ecran repetat, nimeni de la coadă nu a îndrăznit să trişeze. Automat, aparatul a generat următorul număr pentru clientul ce-i vine rândul. Istoria s-a repetat peste câteva minute. Fără îmbulzeală, fără ceartă. Bine pus la punct. Deci, mi-am zis eu atunci, se poate?!

Se poate, dar concluzia totuşi e tristă: moldoveanul nu poate aştepta cuminte la coadă doar decât atunci când ştie de frică. Ştie că dacă va trişa, doamna de la ghişeu poate să-şi dea seama că pe bileţelul tău este înscris alt număr. Dacă va trişa, va veni nenea poliţist şi va face ordine. Altfel nu, din păcate.

Eu însă mai sper

Povestea crizei financiare

Într-un sătuc de câmpie, a venit un investitor american particular, însoţit de asistentul lui. A bătut la prima uşă întâlnită şi i-a spus proprietarului: Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Daca îmi aduci o broscuţă, am să îţi dau pe ea 10 euro. Ţăranul a fugit repede în pădurea din spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro. Ţăranii au dat fuga în pădure, au cules broscuţe şi le-au predat pentru 20 de euro/bucata, investitorului. După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână. Înainte de a pleca, le-a spus: Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în State. Vă promit însă că la întoarcere am să cumpăr de la voi broscuţele cu 60 de euro bucata. Şi a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei. A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus: Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi. Şeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţa. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 35 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?

Sătenii, s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei degrabă. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 35 de euro bucata. Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată. Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii.

Autor necunoscut

P.S. Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele businessului bancar.